În curând începe anul universitar 2026-2027, centrele de educație superioară urmând să fie cuprinse din nou de efervescența specifică tinerei generații. Printre cei care vor intra în sălile de curs se regăsesc și mii de studenți înscriși la programe de licență sau masterat din cadrul unor facultăți de științe politice. Mulți dintre ei se confruntă deseori, în discuții cu rude, prieteni sau cunoscuți, cu următoarea întrebare: Ce (și de ce) studiază? Formularea unui răspuns poate fi o misiune dificilă mai ales pentru cei abia ieșiți din băncile liceului. Unii dintre ei pleacă la drum cu o percepție eronată, considerând că familiarizarea cu știința politică e echivalentul unui training pentru cariera de politician. Ei s-ar aștepta să li se prezinte un ghid de inspirație machiavelică menit să îi pregătească pentru a naviga ulterior în apele tulburi ale politicii dâmbovițene.
În mod evident, bagajul informațional și abilitățile unui absolvent de științe politice pot fi valorificate și prin înscrierea într-un partid politic sau pregătirea unei candidaturi independente la un scrutin local sau național. Dar nu acesta este scopul primordial al programelor universitare menționate. Regretatul profesor și politolog Daniel Barbu, unul dintre cei care au avut un rol notabil în punerea bazelor științei politice în România, spunea că aceasta te pregătește în primul rând pentru exercitarea într-o manieră onorabilă a profesiei de cetățean. De aceea, este esențială înțelegerea dinamicilor socio-politice care ne definesc prezentul, a rădăcinilor acestora și a posibilelor modalități în care ele pot să ne modeleze viitorul. Principala preocupare a studentului de la științe politice nu ar trebui să fie legată de obținerea și exercitarea puterii, ci de maniera în care aceasta poate fi cadrată în așa fel încât să aibă la dispoziție pârghii pentru a construi, nu pentru a distruge.
Cetățeanul poate ocupa demnități publice – și e chiar indicat să încerce să le obțină dacă are convingerea că astfel poate contribui la promovarea binelui comun –, însă el trebuie în primul rând să fie conștient de importanța acțiunilor civice care zădărnicesc orice potențială exercitare a puterii dincolo de drept. Absolventul de științe politice trebuie să fie capabil nu doar să înțeleagă drepturile și responsabilitățile pe care le avem într-un regim democratic, ci să și prezinte, într-o manieră lipsită de pedanterie, această imagine de ansamblu publicului, insistând pe importanța menținerii unei arhitecturi instituționale, compatibile cu prezervarea valorilor libertății, egalității și fraternității. Politologul poate fi și om politic (istoria mai mult sau mai puțin recentă ne oferă și asemenea exemple), dar, înainte de toate, este cel care, folosindu-se de mijloace științifice, ne arată cum și de ce interacțiunile dintre mediul politic și comunitate ne determină existențele. El poate fi consultant politic, analist, membru al unor organizații non-guvernamentale, profesor, diplomat etc., dar dincolo de toate acestea, principala lui datorie e aceea de a fi un bun cetățean.
Confuzia legată de rolul științei politice nu este doar rodul naivității unora dintre cei care abia depășesc stadiul adolescenței. Interpretările diferite sunt cauzate și de faptul că domeniul este unul relativ nou pe plan internațional, iar în România putem spune că abia a făcut primii pași. Filosofia politică își are rădăcinile în Antichitate, dar despre știință politică putem vorbi abia din secolul al XIX-lea. Unul dintre cei care au pregătit desprinderea unei noi discipline din linia de gândire ce a debutat cu Platon și Aristotel a fost intelectualul francez Alexis de Tocqueville. El este considerat, pe bună dreptate, un pionier al științelor sociale, mai ales datorită remarcabilei lucrări Despre democrație în America.[1]
Una dintre diferențele importante dintre filosofia politică și știința politică ține de metodă: așa cum a arătat și Tocqueville, știința presupune și studiu empiric. În plus, componenta normativă este mult mai bine evidențiată în filosofie. Asta nu înseamnă însă că ea ar lipsi întotdeauna din concluziile unui politolog. Sociologul și economistul politic Max Weber argumenta că cercetătorul din științele sociale trebuie să fie neutru în raport cu obiectul său de studiu[2], pledând pentru preluarea unei abordări caracteristice științelor exacte. Poziționarea aceasta, uneori poate incorect înțeleasă[3], a fost contestată ulterior de mai multe voci influente din domeniu. Leo Strauss, unul dintre „părinții” ideologiei neoconservatoare, a argumentat că obiectivitatea în studiul politicii este o iluzie, analizarea fenomenelor socio-politice presupunând în mod automat emiterea unor judecăți de valoare cu privire la acestea.[4] O poziționare asemănătoare regăsim și la politologul francez Raymond Aron, care a susținut că detașarea axiologică a intelectualului poate submina democrațiile liberale, pregătind, voluntar sau nu, terenul pentru regimuri totalitare sau autoritare. De altfel, una dintre lucrările importante ale lui Aron este intitulată Spectatorul angajat.[5] Așa cum vom vedea și mai jos, astăzi, dezbaterea despre neutralitatea științei politice este dublată, mai mult decât oricând, de una despre utilitatea metodelor cantitative și a celor calitative pentru dezvoltarea acestui domeniu.
Știința politică autohtonă
În România, putem spune că știința politică se dezvoltă cu adevărat abia după 1989. Sigur, au existat studii care pot fi asociate politologiei și în perioada antebelică sau interbelică, dar disciplina ca atare se va închega doar după Revoluție. Notabilă înainte de 1914 este activitatea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, care a reușit prin lucrarea Neoiobăgia să demonstreze că modernizarea României este indisolubil legată de rezolvarea într-o manieră adecvată a chestiunii țărănești.[6] În anii interbelici, teoreticieni precum Ștefan Zeletin sau Șerban Voinea au publicat, la rândul lor, studii relevante și din perspectiva științei politice.[7]
În perioada comunistă, deși au existat și perioade de deschidere, în care circulau lucrări din Occident și cercetătorii aveau o oarecare autonomie în maniera în care își aleg și abordează temele de studiu, au existat bariere politico-ideologice semnificative în fața unei dezvoltări adecvate a științelor sociale. De exemplu, sociologia a fost eliminată din curriculumul universitar încă din 1948, iar unii dintre membrii importanți ai Școlii sociologice de la București au fost arestați.[8] Renașterea domeniului a fost una efemeră: produsă în 1965, anul preluării conducerii României de către Nicolae Ceaușescu, a fost suprimată în 1977, prin desființarea tuturor secțiilor de sociologie de la facultățile din țară. Tot atunci au fost afectate și alte discipline, precum psihologia, pedagogia sau filosofia.[9] Despre existența științei politice de sine stătătoare nici nu putea fi vorba, contestarea dogmelor regimului fiind de neimaginat.
Impunerea științei politice în mediul academic autohton a devenit posibilă abia după ce România s-a angajat, pentru întâia oară, în istoria ei pe calea preluării complete a modelului democratic liberal. Totuși, începuturile nu au fost lipsite de asperități. Tensiunile din zona universitară erau uneori potențate de cele din spațiul politic, iar confuzia era amplificată de faptul că domeniul trebuia să fie construit de la zero de către oameni care trăiseră până atunci într-un sistem autoritar. În anii Războiului Rece, politologi de origine română precum Ghiță Ionescu[10] sau David Mitranyi[11] își construiseră cariere remarcabile în exil, dar ei nu puteau să îndrume procesul de formare a unor noi instituții în România, fiind deja decedați (Mitranyi) sau aproape de finalul vieții (Ionescu).
Facultatea de Științe Politice a Universității din București (FSPUB) a fost înființată în 1991, la început predarea în cadrul acesteia fiind doar în limba franceză (de altfel, instituții de învățământ francofone au avut un rol decisiv în crearea acestei facultăți; denumirea inițială a acesteia era Facultatea Francofonă de Științe Umane – Faculté Internationale des Sciences Humaines[12]). Funcționând în cadrul unei universități al cărei rector era Emil Constantinescu, ea a reunit mai ales cadre didactice care criticau în mod deschis noile autorități de la București, susținând că opun crezul liberal unei continuități mascate cu trecutul autoritar al României.
De cealaltă parte, exista și un grup de intelectuali care aparținuseră de desființata Academie de Științe Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”, dar care contestaseră, mai mult sau mai puțin fățiș, național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu. Inițial, unii dintre aceștia au încercat să se regrupeze la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității din București, care își reluase activitatea, mizând pe colaborarea cu sociologul Lazăr Vlăsceanu.[13] Din diverse motive, această variantă a eșuat, iar pe 21 martie 1991 era adoptată Hotărârea de Guvern nr. 183, prin care erau puse bazele Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA). Inițial, în această universitate au activat și cadre didactice care predaseră la Academia „Ștefan Gheorghiu”, un rol important în edificarea instituției revenindu-i profesorului Ovidiu Trăsnea. Pe de altă parte, erau și rămân exagerate argumentele conform cărora SNSPA ar reprezenta un fel de bastion al stângii sau chiar al „neocomunismului”. Încă de la început, SNSPA a inclus și profesori care, deși formați în comunism, vedeau un inamic în stânga politică[14] (de altfel, și Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității avea să includă reprezentanți ai curentului pe care Daniel Barbu, într-o manieră foarte inspirată, îl descria drept anticomunism postcomunist[15]). Sigur, înființarea SNSPA fusese aprobată de către Ion Iliescu, fără a fi gândită, însă, ca o contrapondere la dominația dreptei politice de la nivelul Universității din București.
Anul 1995 este unul important nu doar pentru că se încheie Acordul de la Snagov care deschide calea către integrarea europeană a României[16], ci și pentru că se fac pași importanți în vederea instituționalizării științei politice în țara noastră. Decan al Facultății de Științe Umane de la Universitatea din București din 1994, Daniel Barbu a pledat pentru transformarea ei într-un autentic spațiu de studiere a științei politice, dar s-a lovit de opoziția unor reprezentanți ai Facultății de Sociologie, care, prin Ilie Bădescu, argumentau că politologia constituie, de fapt, o simplă anexă a sociologiei.[17] Un rol esențial în deblocarea situației l-a avut ministrul educației din acel moment, Liviu Maior. Barbu spune despre Maior următoarele: „Cred că și-a luat mai mult de o oră să stea cu mine; jumătate din timp a citit cu maximă atenție planurile de învățământ, urmărind cu creionul în mână fiecare disciplină, încrucișându-le de la o filieră la alta. Când a terminat de citit, și-a ridicat capul și a spus miraculoasele cuvinte: ‘Da, într-adevăr aveți o încărcătură consistentă ce poate fi asimilată științei politice și da, soluția este ca studenții să primească diplome de științe politice’.”[18]

agerpres.ro.
S-a dovedit că decizia lui Maior, datorită căreia FSPUB oferă diplome de licență în științe politice și astăzi, făcea parte dintr-un plan mai larg, care a permis înrădăcinarea științei politice în mediul academic românesc. Până în 1995, SNSPA funcționa doar ca o instituție de studii postuniversitare, abia datorită lui Maior având posibilitatea de a își înființa și programe de licență. Mai mult decât atât, tot atunci au fost fondate direcții de studii în științe politice și administrative și la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.[19] Ulterior, instituțiile menționate s-au consolidat, iar facultăți care oferă diplome în științe politice s-au înființat și la Iași, Timișoara, Oradea, Constanța etc.
Daniel Barbu se referă nu doar la istoricul dezvoltării științei politice din România, ci și la dilemele epistemice aferente. Viitorul ministru al Culturii reușise să transforme Facultatea Internațională de Științe Umane într-una de științe politice, nu de știință politică. Diferența este mai importantă decât ar părea la o primă vedere. Dacă luăm două exemple la întâmplare din spațiul occidental, observăm că la Universitatea Yale funcționează Department of Political Science[20], iar una dintre cele mai importante instituții universitare din Marea Britanie este London School of Economics and Political Science.[21] Putem vedea că, spre deosebire de România, singularul este preferat în locul pluralului. Barbu explică faptul că, în 1995, opțiunea pentru varianta științe politice a fost una tactică: putea să justifice crearea unei facultăți de științe politice arătând că în cadrul acesteia sunt studiate domenii științifice conexe spațiului politic, precum istoria, sociologia, dreptul sau economia. În realitate însă, ambiția lui era aceea de a crea o arie de cercetare care să fie mai mult decât suma acestor discipline: „Pentru mine, potrivit modelului fondator american, știința politică este o disciplină în sine, perfect autonomă în termeni conceptuali și metodologici.”[22] Faptul că nu a reușit, cel puțin în cadrul instituției pe care a condus-o vreme de aproape un deceniu, să asigure tranziția de la științele politice la știința politică, este reflectat și de titlul capitolului în care acoperă acest subiect: „Povestea unui eșec”.[23]

clujulcultural.ro.
Metodologie și tehnologie
Așa cum am văzut, Barbu s-a referit și la autonomia metodologică a științei politice. Discuția aceasta este actuală, în condițiile în care în cadrul domeniului o importanță din ce în ce mai mare o au metodele de cercetare cantitative, specifice științelor exacte. Fără a le nega utilitatea, nu putem face abstracție de faptul că hegemonia lor tinde să pună sub semnul întrebării validitatea cercetărilor care aleg alte instrumente metodologice. Asta în pofida faptului că, așa cum observa și statisticianul David A. Freedman, abordările calitative sunt indispensabile pentru progresul din științele sociale.[24] De altfel, unele dintre cele mai importante lucrări politologice din a doua jumătate a secolului al XX-lea au la bază analiza istorică comparativă de tip calitativ.[25]
Încă din 2019, politologul Michael C. Desch trăgea o concluzie îngrijorătoare, argumentând că știința politică și-a pierdut din relevanță pentru că, echivalând rigoarea științifică cu statistica și modelarea matematică, și-a diminuat semnificativ capacitatea de a genera idei academice capabile să influențeze procesul de modelare a politicilor publice. Autorul afirmă următoarele: „Studiile de caz calitative produc cel mai adesea cercetările de care cei ce creează politici publice au nevoie, și totuși domeniul se îndepărtează de ele.”[26] Ajungem astfel treptat în situația de a genera informație fără ca ea să se transforme neapărat în cunoaștere. Revenind la Daniel Barbu, observăm că în 2013, pornind de la un poem scris de T. S. Eliot în 1934, constată că înțelepciunea s-a decuplat de cunoaștere, iar cunoașterea de informație.[27] Originile fenomenului ar putea fi conectate și la dezbaterea metodologică menționată. Totodată, această stare de fapt scoate în evidență o dihotomie la care ne-am mai referit, cea care opune pretinsa neutralitate a științelor sociale unei poziționări politico-ideologice asumate de către cercetător.
Unii ar putea argumenta că importanța dilemelor epistemice e treptat ștearsă de progresul tehnologic, crucială în acest sens fiind dezvoltarea inteligenței artificiale (IA). Noile programe sunt văzute drept ideale pentru a selecta instrumentul metodologic potrivit, a oferi instrucțiuni cu privire la folosirea lui și a verifica validitatea rezultatelor obținute. Fără îndoială, acestea pot îndeplini rolul unui asistent util pentru cercetătorii care pleacă de la un fundament conceptual bine conturat (conceptualizarea este o precondiție esențială pentru orice demers politologic[28]) și sunt familiarizați cu particularitățile subiectului pe care vor să îl aprofundeze. De cealaltă parte însă, ascensiunea IA este însoțită și de riscuri. În mod paradoxal, calitatea a numeroase studii poate avea de suferit, iar bariere etice importante pot fi încălcate cu ușurință.
Puțini dintre cei care au folosit programe IA nu s-au confruntat, poate fără a conștientiza acest lucru, cu halucinațiile acestora. O asemenea halucinație presupune perceperea drept reale a unor modele sau entități (lucrări, persoane, evenimente etc.) inexistente. Astfel, informațiile livrate celui care a generat prompturi nu au sens sau, în cel mai bun caz, sunt lipsite de acuratețe.[29] Mai ales studenții care caută „scurtături” pentru a rezolva subiectele primite de la profesori sunt vulnerabili în fața unor asemenea erori. Observatorii mai optimiști ar putea spune că trecerea timpului va optimiza funcționarea programelor, aceste sincope urmând să fie pe deplin eliminate. Ar rămâne însă și atunci riscurile etice.
Nu doar studenții, ci și cercetătorii sau profesorii pot cădea în capcana de a-și însuși idei sau texte întregi care nu le aparțin, fără a semnala în vreun fel acest lucru. Crucial este faptul că, cel puțin pentru moment, modelele lingvistice mari nu creează conținut cu adevărat original, generând succesiuni de cuvinte pe baza unor date/informații la care au acces. Astfel, se poate ajunge cu ușurință și la încălcarea proprietății intelectuale, fără ca cel ce interacționează cu inteligența artificială să fie conștient de acest lucru.
Chiar dacă treptat aceste probleme vor fi rezolvate, va persista chestiunea accesibilității. Să plecăm de la premisa că instrumentele IA se vor perfecționa, iar reguli clare vor arăta ce și cum poate face un cercetător cu acestea. Chiar și într-un asemenea context, nu toți cei din zona academică (în situația cea mai dificilă se află, de regulă, studenții și tinerii cercetători) își vor permite să investească pentru a beneficia de o asistență la standarde adecvate.[30] De aceea, statul va trebui să își asume nu doar impunerea unor reglementări care să prevină potențialele abuzuri din partea companiilor IA, ci și uniformizarea accesului la instrumente a căror importanță nu va putea decât să crească în viitor. O altă responsabilitate a autorităților este aceea de a se asigura că funcționarea modelelor lingvistice mari nu este nocivă pentru mediul înconjurător. Din ce în ce mai multe comunități sunt nemulțumite de amplasarea în proximitatea lor a unor centre de date pentru a căror funcționare sunt necesare mari cantități de apă.[31]
Una dintre cele mai răspândite și periculoase iluzii legate de IA ține de neutralitatea/obiectivitatea acesteia. Aceste programe sunt privite ca expresie a acelei detașări a cercetătorului pentru care pleda Max Weber, și pe care Leo Strauss sau Raymond Aron o considerau imposibil de atins. Așa cum spuneam, instrumentele IA operează cu informații care la rândul lor sunt produse ale anumitor preconcepții sociale și ale liniilor intelectuale aferente. Cu alte cuvinte, IA este în situația descrisă cu măiestrie de John Maynard Keynes acum 90 de ani: „Oamenii practici, care cred despre ei că sunt scutiți de orice influență intelectuală, sunt, de obicei, sclavii vreunui economist defunct”.[32] Unul dintre cei care au reușit recent să descrie cu acuratețe această stare de fapt este Papa Leon al XIV-lea: „Nu putem considera IA ca fiind neutră din punct de vedere moral. În realitate, orice instrument tehnic întrupează alegeri și priorități prin ceea ce măsoară, ignoră și optimizează, și prin maniera în care clasifică oameni și situații.”[33]
În loc de concluzii
În primul rând, acest articol nu își propune nici pe departe să îi descurajeze pe tinerii care și-ar dori să studieze științe politice. Dimpotrivă, cei care au asemenea planuri chiar merită îndemnați să încerce să le pună în practică. Totuși, e important ca ei să își calibreze așteptările la realitatea a trei ani în care scopul acumulării de cunoaștere va fi în primul rând acela al creării de premise pentru dezvoltarea spiritului civic, și nu acela al asigurării competitivității în jocurile politice. Cu alte cuvinte, parafrazând versurile unei melodii a celor de la Rolling Stones[34], unii dintre ei s-ar putea să aibă parte nu de ceea ce își doresc, ci de acele elemente de care au cu adevărat nevoie.
În al doilea rând, criza metodologică a științei politice despre care vorbea Michael C. Desch nu decredibilizează acest domeniu și nu ar trebui să îl facă mai puțin atractiv în ochii celor preocupați de studiul puterii și al interacțiunii dintre stat și cetățean. Dimpotrivă, asemenea momente de inflexiune sunt cele în care vocile cu adevărat originale și inovative pot să se impună, generând direcții de urmat pe termen mediu și lung. Ele se pot folosi și de noile instrumente tehnologice, care vor face parte din viețile noastre indiferent dacă această idee ne încântă sau nu. Ca întotdeauna, statul și societatea vor trebui să găsească împreună soluții pentru ca IA să reprezinte un factor modernizator, nu unul al haosului sau declinului. Pentru asta, identificarea unei variante de asigurare a proprietății colective asupra acestor „mijloace de gândire” este esențială.
[1]Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, volumele 1-2, Humanitas, București, 1992.
[2]Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Anima, București, 1992, pp. 13-14.
[3]Cristian Preda, Introducere în știința politică, ediția a III-a revăzută și adăugită, Polirom, Iași, 2019, p. 16.
[4]Ibidem.
[5]Raymond Aron, Spectatorul angajat, Nemira, București, 2006.
[6]Constantin Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, Editura Librăriei SOCEC & Comp., Societate Anonimă, București, 1910.
[7]Victor Rizescu, Tranziții discursive: Despre agende culturale, istorie intelectuală și onorabilitate ideologică după comunism, Corint, București, 2012, pp. 32-43.
[8]Zoltán Rostás, „O istorie nefardată a reabilitării sociologiei românești”, Cooperativa Gusti, 11 noiembrie 2013, https://www.cooperativag.ro/o-istorie-nefardata-reabilitarii-sociologiei-romanesti/, accesat în iulie 2026.
[9]Elena Aurel, „De ce au fost desființate mai multe facultăți în 1977. Istoricul Lavinia Betea dezvăluie în premieră una din cele mai controversate decizii ale lui Ceaușescu / Video”, DC News, 2 martie 2024, https://www.dcnews.ro/de-ce-au-fost-desfiintate-mai-multe-facultati-in-1977-istoricul-lavinia-betea-dezvaluie-in-premiera-una-din-cele-mai-controversate-decizii-ale-lui-ceausescu-video_950521.html, accesat în iulie 2026.
[10]Ghiță Ionescu, Ernest Gellner (ed.), Populism: its Meanings and National Characteristics, Weidenfeld and Nicolson, London, 1969.
[11]David Mitrany, Marx against the Peasant: A Study in Social Dogmatism, University of North Carolina Press, Chapel Hill, 1951.
[12]Barbu Daniel, Între timp. Amintiri din casa Cezarului, Litera, București, 2017, p. 29.
[13]Ioan Mircea Pașcu, Note zilnice. Volumul 1: Consilier prezidențial (1990-1992), Corint, București, 2024, p. 79, pp. 108-109, p. 121, p. 167, p. 186.
[14]Ibidem, pp. 439-440.
[15]Daniel Barbu, Republica absentă. Politică și societate în România postcomunistă, Nemira, București, 2004, p. 107.
[16]Eugen Gabor, „Repere din trecut: Actul Final de la Helsinki (1975) și Declarația de la Snagov (1995)”, De Spiritu et Anima, nr. 13, pp. 8-17.
[17]Daniel Barbu, Între timp. Amintiri din casa Cezarului, p. 34.
[18]Ibidem.
[19]Ibidem, p. 35.
[20]„Department of Political Science”, Yale University, https://politicalscience.yale.edu/, accesat în iulie 2026.
[21]„LSE Surges Ahead in 2026 National Student Survey”, London School of Economics and Political Science, https://www.lse.ac.uk/, accesat în iulie 2026.
[22]Daniel Barbu, Între timp. Amintiri din casa Cezarului, p. 37.
[23]Ibidem, pp. 27-48.
[24]Janet M. Box-Steffensmeier, Henry E. Brady, David Collier (ed.), The Oxford Handbook of Political Methodology, Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 312.
[25]Ibidem, p. 738.
[26]Michael C. Desch, „How Political Science Became Irrelevant. The field turned its back on the Beltway”, The Chronicle of Higher Education, February 27, 2019, https://www.chronicle.com/article/How-Political-Science-Became/ 245777?fbclid=IwAR1jg2EydcqQ3KRNJdqKdyrjrRHSeyU2Lfv_Vu0b1x3-3JhV-ATu-SKS_nA, accesat în iulie 2026.
[27]Daniel Barbu, Între timp. Amintiri din casa Cezarului, pp. 200-202.
[28]Giovanni Sartori, „Concept Misformation in Comparative Politics”, The American Political Science Review, Vol. 64, No. 4 (Dec., 1970), p. 1038.
[29]„What are AI hallucinations?”, IBM, 01 September 2023, Updated 26 February 2026, https://www.ibm.com/think/topics/ai-hallucinations, accesat în iulie 2026.
[30]Mirelle-Carmen Rădoi, Eugen Gabor, Marian Oancea, Bogdan Saftiuc, “Ethical implications of artificial intelligence in higher education.” SCIENTIA MORALITAS-International Journal of Multidisciplinary Research, 10.1 (2025), pp. 288-298.
[31]„Bots meet voters”, The Economist, June 27 -July 3 2026, p.9.
[32]John Maynard Keynes, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Publica, București, 2009, p. 456.
[33]Pope Leo XIV, „MAGNIFICA HUMANITAS”, The Holy See, https://www.vatican.va/content/leo-xiv/en/encyclicals /documents/20260515-magnifica-humanitas.html, accesat în iulie 2026.
[34]ABKCOVEVO, „The Rolling Stones – You Can’t Always Get What You Want (Official Lyric Video)”, YouTube, 1 November 2019, https://www.youtube.com/watch?v=krxU5Y9lCS8, accesat în iulie 2026.

