Eminescu și cărțile

Motto:
[…] căci eu am trei izvoare
Din care toată mintea mi-o culeg:
Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară
A lumii visuri eu ca flori le leg;
Mai am pe-un înțelept… cu-acela iară
Problema morții lumii o dezleg
Și-apoi mai am cu totul pentru mine
Un alt maestru, care viu mă ține.

A face referiri la complexa personalitate a lui Mihai Eminescu, chiar abordând subiectul în termenii cei mai generali, a încerca să-l integrezi într-o lume concretă, percepută și așa atât de diferit de cea a epocii sale, poartă cu sine povara resimțită înaintea unui copleșitor examen ca informație și ca asumare.

Vin, atunci, în mare ajutor, știri răzlețe salvate pe file de arhivă sau preluate din consemnări păstrate în presa timpului, recompunând frânturi din existența poetului nostru, menite să adauge nuanțe semnificative tabloului general.

Prezențe permanente în viața lui Mihai Eminescu, călăuze căutate, cartea, biblioteca, s-au definit – cum s-ar fi putut altfel? – drept coordonate ale existenței sale frământate.

Crescuse înconjurat de cărți, de vreme ce căminarul Gheorghe Eminovici, afirmă George Călinescu în monografia dedicată poetului, „prinsese gust la citit”¹ și avea cărțile „răftuite în dulapuri și însemnate pe măsura cumpărăturii într-un catastih”, „știindu-l lumea ca pe un om cu cărți”.²

Adus de tată la Cernăuți pentru învățătură, Eminescu urmează clasele primare la școala greco-orientală. Înscrierea în 1860, la K.K. Ober-Gymnazium, instituție unde studiaseră și frații săi mai mari – Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie –, îi oferă tânărului șansa de a-l avea profesor de română și de istorie națională pe Aron Pumnul, autorul Lepturariului românesc, acel geniu „nalt și mare”.³ Întâlnirea, firesc, avea să lase urme asupra personalității viitorului poet. Biblioteca română a dascălului, devenită, în scurt timp, pentru Mihai locul preferat unde „îl aflai mai întotdeauna duminicile și sărbătorile”⁴, este percepută ca un real refugiu în fața rigorilor școlii. Făcând referiri la acea perioadă, Ștefan Cacoveanu, colegul său de la Blaj, unde Mihai venise în 1866 cu scopul de a-și da examenul pentru clasa a VII-a, „pe 4 clase de-odată”⁵, relata:

„El n’a urmat şcoala regulată, după cum se ştie, decât până în clasa II-a liceală. Profesorii lui i-au fost biblioteca lui A. Pumnul, în care se închidea şi citea.”⁶

După peregrinările alături de compania teatrală Tardini-Vlădicescu, îl regăsim pe Mihai la Cernăuți, revenit pentru continuarea studiilor, mai aproape de îndrăgitul său profesor de istorie, care-i oferă găzduire chiar în „odaia cu cărți”, așa-numita „bibliotecă a gimnaziștilor români”, pe care Aron Pumnul o punea la dispoziția elevilor săi, scăpată ca prin minune de teroarea confiscării, și unde elevul Eminescu „citea pe nerăsuflate mai mult pentru sine decât pentru examene și… făcea poezii”.⁷

Această pornire lăuntrică pentru lectură continuă neîntrerupt în perioada studiilor blăjene. Același Cacoveanu și-l amintește ca fiind un „cititor înfocat al oricărei cărți care-i pica în mână”⁸ și „când se încingea însă câte o discuție, și aceasta nu era rar, lua parte cu plăcere; dar adesea era de altă părere, pe care și-o apăra vorbind cu siguranță, par’că ar fi cetit din carte. Se vedea că eșise din biblioteca Pumnului, unde studia în bună voie, după placul inimei, fără a fi conturbat de cineva”.⁹

Singura avere, „geamantanul plin cu cărți”, îl va fi avut și-n vremea pribegiei, pe când era sufleor în trupa lui Iorgu Caragiale și apoi în cea a lui Pascali, la București, găzduit într-o odaie a acestuia din urmă, în apropierea Teatrului Național, unde volumele, estimate cam la 200, „erau întinse pe jos, de la fereastră până la masă”.¹⁰

Din nou destinul îi oferă, în 1874, ca pe un dar cuvenit, acel otium, acea tihnă activă, după brusca revenire de la studiile din Berlin, căci resimte ca pe o mulțumire numirea sa ca director al Bibliotecii Centrale din Iași, pe 23 august, în locul lui Samson Bodnărescu: „Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică și dornică de cercetare. Ferit de grija zilei de mâine mă voi afunda ca un budist în trecut, mai ales în trecutul nostru atât de măreț în fapte și oameni”.¹¹

Începând cu jumătatea deceniului șapte, în cei șase ani petrecuți la București, lucrând în redacția gazetei „Timpul”, mutatul lăzilor cu cărți și manuscrise de la o gazdă la alta devenise o obișnuință, după cum un obicei era și dezordinea în care trăia: „Cărțile le ținea rânduite pe nouă lungi polițe de brad, cam de patru metri lungime, iar restul hârtiilor prin cufere și pe masa de brad”.¹²

Ce se va fi ales de tomurile lui Mihai Eminescu este îndoielnic că se va afla vreodată. Mărturii ale cunoscuților, difuz aruncate în presa vremii, precum cele ale colonelului Ionescu-Dobrogeanu¹³, care-și amintea de „cărțile așezate în vrafuri împrejurul a trei pereți”¹⁴ sau cele ale lui I. Păun-Pincio, care povestea despre „niscaiva cărți” scoase la vânzare la câteva luni de la moartea poetului pe strada teatrului din Botoșani¹⁵, veneau să confirme statornicia acestei pasiuni a lui pentru lectură. Alte știri vin din ceea ce mai păstrează arhivele.

Câte un ex-libris, găsit întâmplător pe vreo carte, precum acela așternut pe Lecturariu latinu pentru a doua clase gimnasiale după M. Schinnagl scris de I. M. Moldovanu sau pe Mythologie für Nichtstudierende, opera lui G. Reinbeck¹⁶, în care tânărul notează cu mândrie: daruitoe bibliotecei gymnaziștilor Români de’n Cernauți de M. G. Eminoviciu, completează concomitent un portret și o listă.

Între miile de file din care este constituită arhiva Fundațiunii Universitare „Carol I”, există o scrisoare a lui Matei Eminescu, fratele mai mic al poetului, al zecelea în ordinea nașterii, adresată directorului Fundațiunii Universitare „Carol I”, al cărei conținut completează știrile legate de soarta unor cărți care vor fi aparținut poetului.

Matei, născut la câțiva ani după Mihai, între ei fiind, după propria mărturie¹⁷, surorile Aglaia și Harieta, fost elev al Institutului Politehnic din Praga și căpitan în armata română, devine o figură mai cunoscută în sfera culturală, după ce se opune proiectului editorial al operei eminesciene conceput de Titu Maiorescu și după ce, în 1895, are inițiativa fondării firmei Matei Eminescu și Stavri Dimitriu „în scop de a culege, clarifica, edita și a da publicității toate scrierile poetului Eminescu”.¹⁸

Conform notiței de pe recto-ul documentului, pe „6 Maiu 1895”, căpitanul în rezervă Matei Eminescu trimisese directorului de atunci al Fundațiunii, G. Dem-Teodorescu, această scrisoare prin care își anunța intenția de a „ceda Universității”– spune expeditorul căruia nu-i era foarte clar statutul nou înființatei instituții culturale – din „biblioteca rămasă de la fratele meu acele uvrage care sunt complecte și în bună stare”¹⁹, și pe care le grupase pe categorii: „Istorie, Geografie, Științe-naturale și Matematici”, rugând să-i fie înapoiate eventualele titluri care s-ar fi aflat deja în colecția bibliotecii. Separat, erau grupate cărțile de „Filosophie și Religiune”.

Despre această donație își amintea, mai târziu, și fostul bibliotecar al Fundațiunii Universitare „Carol I”, Constantin Rădulescu-Motru. Fără a-l cunoaște personal pe Eminescu, viitorului profesor îi rămăsese în minte coincidența nefastă a evenimentelor din ziua de 17 iunie 1889, cel trist, prilejuit de înmormântarea lui Mihai Eminescu, și cel fericit, susținerea propriului examen de licență.²⁰ În cuvinte puține pomenește de împrejurările în care l-a cunoscut pe acest frate mai mic al poetului, pe Matei.

Scrisoarea olografă, redactată îngrijit, cu scris uniform, cu cerneală neagră, ministerială, semnată „Căpitan Matei Eminescu”, a fost reprodusă în întregime de prof. univ. dr. Ion Stoica, director al Bibliotecii Centrale Universitare în perioada 1983-2003.²¹ Lista celor 37 de titluri însumând 142 volume, cu reiterarea mențiunii, la final, a donatorului, „Căpitan Matei Eminescu”, și indicarea localității Mizil, unde se afla ofițer, acoperă patru pagini, având ca titlu „Uvrage din Biblioteca poetului Mihail Eminescu”. Atrage atenția îngrijita împărțire pe rubrici, în interiorul cărora sunt incluse, în ordine, numele autorilor, titlurile și numărul volumelor.

Dintre autorii literaturii universale consemnați, spicuim nume precum cel al istoricului german Karl Rodeckher von Rottech, cu opera Allgemeine Geschichte […] , editată în 11 volume la Brunswick, 1863, cel al lui Friedrich Christoph Schlosser, cu monumentala ediție din Stuttgart, în 18 volume, a operei Weltgeschichte für das deutsche Volk sau a ediției în 5 volume a operei Geschichte der alten Welt. Rămânând în aria culturii germane, schimbând doar domeniul istoric cu cel educațional, alegem din listă opera lui Heinrich Borchert Lübsen, Ausfürliches Lehrbuch der Artimetik und Algebra […] sau lucrarea Schule der Physik […], editată de Johannes von Crüger. Din literatura franceză, alături de ediții precum cea pariziană, în două volume, a lucrării Oeuvres complétes a lui Blaise Pascal, cea a iluministului Charles-Louis de Montesquieu sau a operei istorice semnate de diplomatul Louis-Philippe Ségur, lista cuprinde și consemnează și lucrările nu mai puțin renumiților matematicieni francezi, Charles Briot, cu Traité de Géométrie, sau Joseph Bertrand, autor al operei Traité d’Arithmétique. Nu puteau lipsi nume ilustre din panoplia literaturii franceze, precum Jean-Jacques Rousseau sau Voltaire. Dintre operele autohtonilor, din biblioteca lui Eminescu erau propuse, spre a fi donate, lucrările semnate de Ioan Măndinescu, Mihail Kogălniceanu, August Treboniu Laurian, Nicolae Bălcescu.

Din lista suficient de generoasă, pentru Fundațiune, conform Raportului către Majestatea Sa Regele datat 9 maiu 1896²², au fost selectate doar 16 titluri în 52 de volume²³, lucru confirmat și de scrisoarea oficială de mulțumire adresată donatorilor.²⁴

Cu siguranță, nenumărate vor fi fost volumele rămase de la poet, cele mai multe răspândite, altele aflate, poate, încă la Matei, destinul lor urmându-și cursul.

În ceea ce privește soarta celor 52 de volume, dacă în 1946 Vladimir Dogaru le găsea încă adăpostite în rafturile Fundațiunii, peste patru decenii, aceste cărți, alături de alte mii, vestigii ale vieții noastre, alături de suflete omenești, deveneau și ele un greu tribut al evenimentelor din decembrie.

1. G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Iași, Junimea, 1977, p. 16.
2. Ibidem, loc. cit.
3. M. Eminescu, La mormântul lui Aron Pumnul, în „Poezii”, București, 2013, p. 4.
4. Idem, p. 64.
5. Șt. Cacoveanu, Eminescu în Blaj, în „Luceafărul”, nr. 3, 1904, p. 73. În continuare Eminescu…
6. Idem, Amintiri despre Eminescu, în „Almanahul presei Române” pe 1926, Cluj, 1926, p. 104. În continuare Amintiri…
7. G. Călinescu, op. cit., p. 85.
8. Ibidem, p. 91.
9. Șt. Cacoveanu, Eminescu…, p. 72.
10. G. Călinescu, op. cit., p. 127.
11. Idem, p. 213.
12. G. Călinescu, op. cit., p. 309.
13. Ionescu-Dobrogeanu, Cum l-am cunoscut pe Mihai Eminescu, în „Preocupări literareˮ, nr. 2, 1936, p. 97
14. I. Stoica, Biblioteca lui Eminescu: date recente, în „Revista bibliotecilorˮ nr. 1, 1969, p. 32.
15. Ibidem, loc. cit.
16. G. Călinescu, op. cit., p. 81.
17. Matei Eminescu, Noi informații despre familia Eminescu, în „Junimea literarăˮ, nr. 1, p. 5.
18. Ibidem, p. 37.
19. Arhiva B.C.U. „Carol Iˮ, Fond Fundațiunea Universitară „Carol I”, Dosar 3/5, 1895-1896 f. 12-13, 28.
20. V. Dogaru, Mărturii inedite despre Eminescu, în „Argeș”, nr. 1, p. 9.
21. I. Stoica, op. cit., p. 31-34.
22. Ibidem, f. 51.
23. Ibidem, p. 169-173.
24. Ibidem, f. 19.