La Muzeul Naţional al Ţăranului Român s-a desfăşurat un eveniment cultural de anvergură, o expoziţie cu tema „Alexandru Tzigara-Samurcaş –Întemeietorul Muzeului Naţional”, menită să facă mai bine cunoscută publicului una dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române, Alexandru Tzigara-Samurcaş (1872-1952). Vernisajul a avut loc pe 24 noiembrie 2022, iar colecţiile de artă veche românească adunate au putut fi admirate până în data de 21 mai 2023, în sediul central al Muzeului Ţăranului Român, de pe bulevardul Kiseleff. nr. 3 din Bucureşti.[1]
De numele marelui învăţat se leagă punerea bazelor ştiinţifice ale muzeologiei, dar şi o muncă neîntreruptă pentru cultivarea gustului estetic al publicului faţă de artefactele trecutului. Celebrul jurist Istrate Micescu s-a exprimat în termeni elogioşi la adresa lui Tzigara-Samurcaş: Sprijinit de Odobescu, Tzigara-Samurcaş a studiat în străinătate, ceea ce pe vremuri era o cinste. Şi-a însuşit rigoarea, uneori masivă, a culturii Germaniei imperiale […] A călătorit prin toată Europa […] A colindat uneori călare meleaguri româneşti, căutând trecutul în frumuseţile lui. A cules din plăsmuirile românului esenţa spiritualităţii acestuia, fără a fi adulator al mulţimilor. A adunat ca să dăruie, în speranţa alcătuirii unui Muzeu Naţional. A lucrat pentru România.[2]
Acesta a fost un apreciat şi credincios colaborator al regelui Carol I, lucru dovedit inclusiv prin atenția cu care s-a îngrijit de bunul mers al activităţii Fundaţiunii Universitare ,,Carol I”. El a participat la conducerea acestei instituţii de mare prestigiu cultural aproape jumătate de secol, la început în calitate de bibliotecar, iar din 1914 și până la pensionarea de la finalul lui 1946, în calitate de director. După ce a obţinut doctoratul în anul 1896, frecventând cursurile universităţilor din München şi Berlin, a dobândit cunoştinţe preţioase de filozofie, arheologie şi istoria artei, care îi vor fi extrem de folositoare în munca de mai târziu.
Activitatea sa neobosită în slujba culturii naţionale nu a rămas neobservată de Casa Regală, dovadă fiind faptul că Tzigara-Samurcaş a fost decorat, în 1914 și 1926, cu înalte distincţii de stat, de către regii Carol I şi Ferdinand.
Alexandru Tzigara-Samurcaş şi-a legat numele şi de alte două instituţii-simbol ale capitalei: Muzeul Ţăranului Român (cunoscut pe vremea respectivă ca Muzeul Naţional) şi Muzeul „Theodor Aman”. În toamna anului 1906, marele învăţat devine, în urma emiterii unui decret regal, directorul Muzeului Etnografic, de Artă Națională, Artă decorativă şi Artă industrială, iar doi ani mai târziu şi director al Muzeului ,,Theodor Aman”. În spaţiile muzeale ale celor două instituţii au fost adăpostite impresionante colecţii de artă, acestea putând fi admirate şi datorită calităţilor excepţionale de organizator ale lui Tzigara-Samurcaş. Cultura sa impresionantă a fost pusă în valoare prin deceniile de publicistică şi în cadrul prelegerilor susţinute la Universităţile din Cernăuţi şi Bucureşti.[3]
În urma unei vizite întreprinse în toamna anului trecut la Muzeul Ţăranului Român, am rămas cu adevărat uimit de volumul enorm de muncă pe care l-a depus Tzigara-Samurcaş pentru aducerea în prim-plan a obiectelor de patrimoniu naţional. Mai mult, celebrul etnograf a introdus şi principii moderne, occidentale de organizare muzeală, care au constituit un punct de reper pentru alte instituţii de profil din ţară. Atracţia principală o reprezintă deosebita casă de lemn a meşterului Antonie Mogoş din Ceauru, o localitate din judeţul Gorj, Oltenia. Clădirea în sine a muzeului este o veritabilă bijuterie arhitectonică în stil neoromânesc. Piatra de temelie a muzeului a fost pusă pe 30 iunie 1912, dar declanșarea Primului Război Mondial şi problemele legate de finanţarea construcţiei au întârziat încheierea lucrărilor până în anul 1941.[4]
Arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti a făcut eforturi neobosite pentru a duce la bun sfârşit proiectul de construcţie a muzeului. Iniţial, instituţia a funcţionat în vechea clădire a Monetăriei Statului de pe Şoseaua Kiseleff şi a avut mai multe denumiri. De la complicatul nume de „Muzeu de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială” (1906), s-a optat, în cele din urmă, pentru mai simpla şi elocventa denumire de „Muzeul de Artă Naţională Carol I” (1915).[5]
Instalarea regimului de democraţie populară, la finalul anilor ’40, nu avea cum să nu schimbe destinul instituţiei. Conducerea Partidului Muncitoresc Român a dispus crearea în anul 1953 a Muzeului Lenin-Stalin, devenit mai târziu Muzeul Partidului Comunist Român.[6]
Un complex muzeal reprezintă o veritabilă capsulă a timpului, care răspunde nevoilor estetice ale unei societăţi.[7] Rolul social de educare a gustului vizitatorilor a fost excelent intuit de Tzigara-Samurcaş, el dorind să transforme muzeul într-un spaţiu de incursiune panoramică asupra spiritului material al unui întreg popor. De aceea, în calitate de director, a călătorit foarte mult pentru a aduna acele artefacte care dădeau măsura geniului artistic ţărănesc românesc. De-a dreptul spectaculoase mi s-au părut sculpturile în lemn realizate de meşterul Mogoş, dacă ne gândim la mijloacele modeste pe care le-a avut la dispoziţie pentru ridicarea căsuţei tradiţionale. Acelaşi entuziasm l-a încercat şi pe Alexandru Tzigara-Samurcaş, fapt ce răzbate din paginile scrierilor sale redate mai jos:
Casa lui e, într-adevăr, o operă de seamă; este cum nu se poate mai reuşită, în proporţiuni ca şi în amănunte. […] Toată casa e de bârne de stejar; toată e de lemn, fără nici o cărămidă. Pe fruntarul casei, se vede cioplit anul începerii lucrării: 1875; pe ştenapul porţii: 1878. Grinzile şi toate încheieturile lor sunt aşa de bine croite, încât s-au aşezat şi încheiat perfect la reconstituirea în muzeu. Economia casei este foarte simplă. […] Două «hodăi» şi o pivniţă. […] Pridvorul casei constituie faţada principală, podoaba casei. Şi aceasta e într-adevăr tare mândră la casa lui Mogoş. Toată e înflorită cu sculpturi. Cei şapte stâlpi, mai ales, sunt minunaţi. Scunzi şi subţiri, sunt totuşi destul de bine legaţi, ca să poată susţine cu uşurinţă greutatea ce-i apasă. Şi, deşi aşa de rudimentari ciopliţi, ei conţin, în germen, toate elementele coloanei clasice. De aceea produc o impresie aşa de plăcută şi desăvârşită. Au baza şi capitelul la fel: de formă pătrată, cu câte o floare făcută cruce pe fiecare faţă. Fusul stâlpului e cu glafuri, lucrate în spirală, ‹‹sucitură făcută cu dăltuşul››. […] Proporţia şi eleganţa acestor stâlpi e admirabil reuşită.[8]
Această casă ţărănească conţine elemente aparte, care pot fi sesizate chiar şi privindu-le prin prisma unui ochi de nespecialist. Toate elementele decorative sculptate în lemn, prezente pe diverse obiecte casnice, veşminte sau construcţii, fac parte dintr-un limbaj codificat propriu universului lumii rurale.
Tot în cadrul acestei expoziţii de excepţie mai pot fi admirate veşminte populare masculine şi feminine; o colecţie deosebită de ouă încondeiate foarte elaborat; cruci de fântână, fragmente de porţi tradiţionale şi troiţe din secolul al XIX-lea, obiecte personale care i-au aparţinut marelui savant, fotografii de familie care atestă ascendenţa boierească a acestuia, dar şi o serie de cărţi care i-au adus notorietate ştiinţifică pe plan european.
Viziunea sa modernă şi inovatoare de punere în valoare a tezaurului cultural românesc a fost remarcată şi apreciată inclusiv de comunitatea academică de peste hotare. Iniţiativa lui de a dezmembra, a transporta sute de kilometri şi de a reasambla o casă tradiţională a constituit un act de mare curaj, care a stârnit curiozitatea contemporanilor. Încântarea faţă de o astfel de realizare l-a făcut pe Konrad Hahm, directorul unui important muzeu berlinez, să se exprime astfel, în anii ’30: În mijlocul unei săli încăpătoare, simplă, dar plină de lumină se înalţă o clădire ca un altar. Nu este un templu antic de marmură, ci o simplă casă ţărănească.[9]
Marele om de cultură Tzigara-Samurcaş avea o concepţie de pionierat cu privire la menirea muzeelor într-o societate civilizată. El era de părere că astfel de instituţii reprezintă „cea mai desăvârşită expresie a culturii unei ţări, cele mai eficace focare de întreţinere a iubirii de patrie… chiar înfrăţirea între neamuri poate fi înlesnită prin muzee”.[10]
Cu o energie inepuizabilă, Al. Tzigara-Samurcaş a dorit ca ceea ce avea de oferit mai frumos mediul rural românesc să fie cunoscut în străinătate. La evenimentele expoziţionale internaţionale de la Berlin (1909), Amsterdam (1910), Roma (1911), Paris (1925), Helsinki (1935)[11] ş.a., el a căutat să demonstreze faptul că, prin ceea ce avem de oferit din punct de vedere cultural, putem năzui să ne numărăm printre statele cu tradiţie în sfera muzeisticii.
În încheiere, cred că toţi cei care au trecut pragul acestei expoziţii temporare au avut ocazia să reflecteze la faptul că o personalitate cu asemenea calităţi intelectuale reprezintă cu adevărat un model de urmat, datorită abnegaţiei şi muncii asidue pe care le-a pus în slujba culturii noastre naţionale. Spaţiile expoziţionale ale muzeului s-au dovedit deosebite, atmosfera generală a fost una dinamică, propice dorinţei de a petrece câteva ore agreabile într-o după-amiază de primăvară.
[1]Patricia Marinescu, „Expoziţie dedicată lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, întemeietorul Muzeului de la Şosea”, Curatorial.ro, https://curatorial.ro/arta/expozitie-dedicata-lui-alexandru-tzigara-samurcas-intemeietorul-muzeului-de-la-sosea/. [accesat pe 10. 05. 2023]
[2] Geta Costache (red.), Alexandru Tzigara-Samurcaş (1872-1952), Biblioteca Centrală Universitară ,,Carol I”, Bucureşti, 2004, p. XII.
[3] „Alexandru-Tzigara-Samurcaş 1872-1952”, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, https://sites.google.com/a/bcub.ro/biblioteca_centrala_universitara_carol_i_bucuresti/cataloage/alexandru-tzigara-samurcas. [accesat pe 12. 05. 2023]
[4] Adina Berciu-Drăghicescu, Personalităţi ale ştiinţelor informării documentării din spaţiul românesc, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2008, pp. 171, 172.
[5] „Muzeul de la Şosea”, Muzeul Ţăranului Român, https://muzeultaranuluiroman.ro/istoric/. [accesat pe 15.05. 2023].
[6] Elena Marica, „Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti. Reprezentarea sau exorcizarea regimului comunist ?” 2021, Romanian Monuments,.https://romanianmonuments.wordpress.com/2021/02/18/muzeul-taranului-roman-bucuresti-reprezentarea-sau-exorcizarea-regimului-comunist/. [accesat pe 17.05. 2023]
[7]Arhim. Mihail Daniliuc, „Muzeul, o autoritate „vie”, indispensabilă pentru societate”, ziarul Lumina, 2013. https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/muzeul-o-autoritate-vie-indispensabila-pentru-societate-81666.html. [accesat pe 18. 05. 2023]
[8] Al. Tzigara-Samurcaş, Scrieri despre arta românească, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987, pp. 50, 51.
[9] „Alexandru Tzigara-Samurcaş – Întemeietorul Muzeului Naţional, noiembrie” 2022, RFI România, https://www.rfi.ro/eveniment-150615-alexandru-tzigara-samurcas-intemeietorul-muzeului-national. [accesat pe 18. 05. 2023].
[10] Al. Tzigara-Samurcaş, „Tragedia Muzeului de Artă Naţională” (în Convorbiri literare, VIII, 1930), în Muzeografia românească, Bucureşti, 1936, pp. 103-104.
[11] Valeriu Leahu, „Al. Tzigara-Samurcaş, muzeograf”, în Muzeul Naţional, Vol. I, 1974, pp. 175-176.
