Deși am pornit cu prejudecata că Poezia lui Eminescu (1967), semnată de I. Negoițescu, membru al Cercului literar de la Sibiu, e o lucrare de tinerețe și, prin natura sa, susceptibilă multor amendamente, nu m-am mulțumit cu ideile prestabilite. Am observat receptarea destul de limitată care i-a fost acordată studiului (slab recenzat atât în epocă, cât și în prezent). A fost redus la câteva aspecte destul de previzibile și școlărești: termenii „neptunic” și „plutonic”, ruptura dintre postume și antume, purism etc. – lăsate la naftalină. Ce vedem e rezultatul unei atitudini superficiale în critică. Așadar, în acest eseu voi inventaria cronicile, paginile de dicționar și ale istoriilor literare pentru a observa dinamica câmpului față de lucrarea lui Negoițescu. După ce voi analiza textele cele mai importante, voi relua lectura cărții în speranța de a descoperi noi orizonturi încă nesemnalate.
Receptarea
Estetismul lui Negoițescu e reprezentat, după Manolescu, de „purism.” Să subliniem noțiunea de purism. Constrâns, se pare, de propria concepție poetică (a se citi: dimensiune teoretică), Negoițescu atribuie purismul drept grilă critică. De aici și predilecția cerchistului pentru postume, care sunt, în cele din urmă – opera eminesciană originală – nederanjate de intervenția lui Titu Maiorescu. Manolescu observă intenția lui Negoițescu de a dezminți perspectiva generală („considerat(ă) rodul clasicistei poetici maioresciene mai curând”) despre Eminescu. Perspectivă, în realitate, neautentică și „filtrată.” Critica lui Manolescu fascinează prin acuitate. Ridică semne de întrebare în privința accepțiunii cerchistului, care, deși original în analiză, reușește, firește, să contrazică opinia junimistului, dar, printr-o construcție creativă proprie; paradoxal, cu mijloacele aceluiași Maiorescu. Negoițescu folosește aceeași raționalizare, cu un singur element diferit: pledoaria sa e mai amplă și retoric mult mai seducătoare decât actul maiorescian de a culege poemele în volum și de a da o prefață.
Opera cea mai importantă a lui Negoițescu nu este autobiografia (Straja dragonilor) sau Poezia lui Eminescu, ci însăși viața sa estetizată – dacă e să condensăm paginile din Istoria lui Alex Ștefănescu, dedicate autorului Lămpii lui Aladin. Deși fostul titular al rubricii „Timpul retrăit” din România literară nu evită deloc stilul flamboaiant pe care cerchistul l-a practicat, judecățile par a fi punctuale și regândesc activitatea lui Negoițescu drept o structură monolitică, asemănătoare cu risipa de care suferea scrisul lui I. D. Sîrbu, care, într-un final, a prins conturul unei opere solide. Intitulat „O operă lăsată în dezordine”, segmentul nu putea fi mai reprezentativ. Putem găsi dezlegarea față de opera critică a lui Negoițescu în experiența sa, consemnată în mai sus-numita autobiografie. Trec cel mai facil exemplu: „În urma dezvăluirilor din Straja dragonilor, începem să înțelegem altfel și unele cărți mai vechi ale lui Ion Negoițescu. Aceea despre Eminescu ni se înfățișează, de exemplu, ca documentul unei pasiuni homosexuale peste timp – spune Alex Ștefănescu; continuă cu o precizare definitorie – al unei pasiuni ultraspiritualizate, dar având totuși o fervoare care se intensifică necontenit, până la obținerea extazului.” Nu voi reda citatul lui Negoițescu, ales de autorul cărții Eminescu, poem cu poem, pentru a-și sprijini supoziția. Am tinde către o tratare mult mai riguroasă.
Mult mai riguroase sunt paginile din Dicționarul General al Literaturii Române, semnate de același Alex Ștefănescu. Paginile dicționarului sunt bogate în informații, de importanță secundară, dar mai pertinent structurate în comparație cu pasajele din Istorie. Includ precizarea metodei critice la care aderă Negoițescu: impresionistă, de factură lovinesciană, dar regândită în planul sincronismului, care „nu se reduce la stricta actualitate, cultura/literatura română trebuind să se sincronizeze, cumva retroactiv, cu o «Europă culturală arhetipală», cu o «clasicitate absolută»”. Adică o revizitare a literaturii scrise până acum și o reactualizare din punct de vedere unic, cel estetic. Demonstrația lui Alex Ștefănescu nu e inovatoare. Sunt lămurite categoriile „plutonic” și „neptunic”, nu doar menționate. E invocată ideea manolesciană de „ruptură”. În comparație cu analiza manolesciană, Ștefănescu nu dezminte ruptura. Dar subliniază, mai „negru pe alb” decât regretatul director al României literare, că aceasta nu e radicală și nici irevocabilă. Astfel: neptunicul poate apărea în plutonic, la fel cum și plutonicul e previzibil în neptunic. Noutatea observației rezidă însă în consfințirea criticii arhetipale care se găsește la Negoițescu. Și nu doar atât: Ștefănescu o descrie, dar nu numește mitocritica, care se dispersează pe spații de dimensiuni diverse.
Dumitru Micu, în rândurile despre Negoițescu, surprinzător, structural, dar și la nivel de incidență terminologică, scrie un text asemănător cu pagina lui Manolescu. Desigur, nu afirm că ar exista vreo preluare frapantă. Se concentrează pe stilul lui I. Negoițescu, investigat până acum telegrafic sau deloc. Pe de o parte, fraza lui Negoițescu (formula) devine amprenta sa stilistică, mult mai centrală decât raționamentele axiologice, măsurându-se cu însuși obiectul. Pe de altă parte, de la Manolescu se știe că: „cea mai mare însușire a criticii lui Negoițescu a fost și cel mai mare defect al ei: extrema originalitate.” Să vedem cum e conturată această originalitate: „Criticul articulează fraza elegant, suplu, cu distincție, nu rareori sclipitor, în termeni preciși, neviciați, sugestivi, subtil nuanțați, fără înzorzonări, fără piruete inutile, fără amplificări exagerate, pe alocuri, cu alambicări, cu estetizări gratuite, de natură lexicală în special, care dau stilului un lustru artificios, de prețiozitate.” Considerațiile lui Micu nu reîmprospătează perspectiva asupra lucrării Poezia lui Eminescu. Nu-i atribuie validitatea. Emite, totuși, o perspectivă inedită, legată de caracterul contradictoriu: Negoițescu, critic militant pentru estetism, care, prin natura sa, tinde spre rotunjire, perfecțiune, izbutire, apreciază, iată, paradoxul!, opera postumă, imperfectă.
Ion Vartic problematizează substratul teoretic al criticii lui I. Negoițescu. Se oprește asupra dinamicii din spatele elementelor și al instanțelor care determină, în fine, scrisul. E de vizitat contextul în care scrie Negoițescu. Contopirea genurilor și speciilor era comună, după cum remarcă: „când «chiar și beletristica s-a supus teoriilor»”. Critica ar trebui să-și instituie puterea prin metode artistice: „Numai expresivitatea irepetabilă a spunerii impune și scoate din anonimat actul critic.” Se face trimitere la simbolismul lovinescian, atât de des întâlnit și în expresia lui Negoițescu, deși mult mai asimilat ca metodă ultimă. Mai proeminentă în analiza lui Ion Vartic, din Dicționarul scriitorilor români, este concentrarea asupra criticii (ca fenomen) lui Negoițescu, care e profund inspirată de formula lui Călinescu legată de „atemporalitatea” literaturii și a actului critic în sine. Teoreticianul principal al euphorionismului nu e interesat să lase operele într-un spațiu vidat. Caută în ele noi posibilități de realizare. Tratează literatura, contrar așteptărilor, ca pe un organism pasibil de metamorfozare, cu rearanjarea valorilor după un ritm propriu. De aici muzicalitatea și lirismul operei lui Negoițescu, în contrast cu epicul călinescian. Exegetul, înzestrat cu toate calitățile poetului sau prozatorului, e somat să regândească literatura, cu singurul rezultat disponibil: purificarea clasică. Explicația lui Vartic nu este una definitivă. Nu este concludentă în privința predilecției cerchistului față de plutonicul Eminescu. Argumentul său se bazează pe căutarea perpetuă de noutate a exegetului. Rafinarea perspectivei asupra operei cerchistului reprezintă punctul forte al sintezei lui Ion Vartic; oferă una dintre cele mai strălucite pagini despre Negoițescu scrise până acum.
Deși cronica lui Mircea Martin e remarcabilă prin nuanță, textul nu conține nicio remarcă substanțială asupra Poeziei lui Eminescu care să poată fi adusă în discuție aici. Reținem, totuși, concluzia care sprijină, din nou, ipoteza unui Negoițescu critic-artist: „Cartea aceasta nu e atît sinteză funcțională, cît operă de rafinament și de «decadență»”.
Critica impresionistă ca metodă de legitimare
Poezia lui Eminescu se remarcă printr-o supratemă ce izvorăște din aceleași mari teme deja consacrate: opozițiile binare ce se succed pagină după pagină. De la opozițiile minte și conștiință poetică, până la cele mai spectaculoase, în care comunul se transformă în străin, iar străinul (mintea poetului) se opune trecutului: „Fiindcă undeva, în adâncul cel mai tăinuit, s-au atins două tărîmuri, dintre care unul a rămas cu desăvîrșire străin lumii dinafară, chiar dacă fragmentar cunoscut; poetului însuși, care a trăit între contemporani și le-a dăruit o operă, celălalt tărîm, dinlăuntrul său, i-a fost (sau mai bine spus i-a devenit) străin.” (subl. a.) Tema înstrăinării și pierderea unor dispoziții anterioare se reiterează pentru a construi o percepție globală de separare și, într-o oarecare măsură, de anticipare a celor ce vor urma. Se axează, inițial, pe consolidarea fundamentului teoretic sau a „mesei de execuție”. Dar cât de „blasfematorie” și virtuală se dovedește a fi separarea? Sau practica își are temeiul teoretic?
Plutonicul va fi restabilit într-o nouă lumină. Una dintre problemele principale ale receptării, după Negoițescu, constă în confundarea instanțelor. Erorile care apar prin ratarea concreteții termenilor, așa cum se întâmplă cu „filosofia poematizării”. De fapt, un substitut al „filosofiei poetizate”. Eminescu e văzut ca un vizionar, definit într-o manieră imposibil de concretizat în afara unei construcții imperfecte, tributare marilor genii occidentale – în special Novalis, indiscutabil – de la care a preluat idei, dar pe care alții, poeți universali, le-au și depășit. Sunt considerate nereprezentative versurile care tind spre un calcul matematic, spre perfecțiunea sferică a poeziei (neptunicul), cum este exemplarul Lacul. Vârsta poeziei mondiale, la acea etapă, fiind alta, nu mult, dar înaintată, Negoițescu observă că lirica traversa un alt prag. Citind „cât pentru două vieți”, criticul își relevă (probabil chiar în scrisorile sale către Radu Stanca) nivelul de cunoaștere în materie de lirică mondială, desigur, unul avansat, ceea ce îl face capabil să sesizeze decalajul dintre diferitele interpretări.
Studiul pornește de la un vers, invocat, în general, de toată critica (până la pastișă). Redau: „De plânge Demiurgos, doar el aude plînsu-și”. De la acest vers pornește obsesia singurătății, căutarea ahtiată a solitarului și montarea versurilor într-o gamă plauzibilă, având ca scop ultim demonstrația, care, în fapt, e amendabilă, pentru că pornește, cum n-ar vrea Negoițescu să se eschiveze, de la o preconcepție. Nu degeaba Manolescu numește versurile analizate slabe. Nu degeaba niciun critic nu-i aprobă demersul, văzând, să precizăm, eminamente o creație, dar nu o critică. Și nicidecum o nouă ierarhie. Demersul lui Negoițescu e fals monografic. Altfel, ofertant versul, nu contest. Dar nu aș reduce un volum de critică pasionat și antrenant la versul poetului analizat. Aș căuta, în schimb, nucleul teoretic sau, măcar, aș încerca relativizarea cărții la o structură ideatică reprezentativă. Cred că am găsit un pasaj care se pretează: „Curentul magic și mitologic, suflul existențial își sting puterile și peste lume se lasă crusta prea limpede a înțelepciunii sistemice – o lume ce crescuse la sânul Sophiei gnosticilor. Astfel, poezia își pierde capacitatea vizionară, puterea de a comunica direct cu misterul lumii, ea cîntă cel mult farmecele naturii; ca poezie poate triumfa, dar ca poezie romantică își pierde virtutea esențială. Intuiției poetice i se substituie o gîndire abstractă ce îmbracă haina lirismului”. Pasajul e pur și simplu impresionant. Probabil cel mai ticluit intelectual, în primul rând prin observația fină a cartezianismului, devenit o normă. Imperfecțiunea, luată, în contrast, ca normă lumească, e contrariată prin sistemele arondate, vase comunicante cu altceva decât – misterul. Nu putem contesta inspirația blagiană în această interpretare. Misterul e aliniat cosmosului, inefabilului și, totodată, transcendentului. Dar să mergem mai departe. Mult mai interesant mi se pare termenul „intuiție”. Adică, iarăși, o opoziție binară între „intuiția poetică” și „gândirea abstractă” travestită în lirism. Intuiția poetică e egalabilă cu hazardul: spontană și inaccesibilă benevol. Simultan, criticul încearcă și o definiție indirectă a poeziei, prin acest pasaj. Dacă doar a poeziei romantice, rămâne de stabilit. Deși aș înclina spre larghețea și deschiderea formulelor lui Negoițescu, care tind spre autosuficiență.
Criticul, în mare, se repetă. Doar când face analize pe text e original. Se apropriază lecturile fundamentale, care adesea coincid cu lecturile lui Eminescu, în materie de filosofie și poezie. Comentariul devine apos atunci când autorul Însemnărilor critice încearcă să-l reîncadreze pe Eminescu în romantism. Se autoflagelează. Chiar dacă a citit Titanul și geniul în poezia lui Eminescu (1964) de Matei Călinescu – lucrare pe care o comentează chiar și în prefață! – nu face mai mult decât să treacă peste un teren bine tasat. Să lăsăm romantismul. Negoițescu adesea confundă obiectul analizei. Substituie poezia cu Eminescu sau pe Eminescu cu poezia, ori definește poezia în loc să definească poezia lui Eminescu. Ne trimite la Novalis și la accepțiile sale subiective, precum, aici, religia, care este văzută drept „poezie practică.” Dar să dau citatul: „Definind undeva religia ca «poezie practică», Novalis nu adâncește într-atât conceptul de lirism, cât îmbracă puterea sa de adorație în vălul magiei încă nevinovate a poeziei; or, la Eminescu, lipsind această adorație, poezia nu poate atinge treapta «practică», și magia lirică se autonomizează, se demonizează […] el ar fi fost un mag al poeziei pure”. Același purism. Se urmărește o îndepărtare a resorturilor. O orchestrare, altfel spus. Prin: comparație, identificare, negare și încadrare (aici: poezia pură). Rămâne totuși o întrebare: adorație față de cine? Observăm larghețea interpretativă la care comentariul supune. Dar să fim mai exacți: adorație trebuie citit ca venerație, adică identificarea unei divinități și asimilarea acesteia – fapt de care poezia lui Eminescu se ferește. Se autonomizează. Deși mai potrivit aici ar fi termenul de autofagie. De aceea, în discursul despre Eminescu, obiectul este variabil, mai bine spus cameleonic. Poezia este Eminescu. Eminescu este poezia.
Două lucruri fac din Negoițescu un critic strălucit: găsirea simbolurilor și consfințirea lor. Aparatul retoric nu este (neapărat) impresionist în acest caz, ci credibil și argumentativ. Critica simbolistă semnată de Negoițescu e una dintre cele mai solide componente ale studiului. Să vedem, iată, angelicul. Deși, după câte s-a observat, poezia e adusă la lirismul abstractizat, angelicul devine o figură constantă. Nu e de mirare, de vreme ce simbolul curăță și extinde poezia. Apar elemente adiacente. Negoițescu notează: „stele”, „palid”, „împărat”, „diademă”, „lebezi”, „ninsoare” și, în fine, „înger”. Construcția și ornamentarea cu elemente de o coloristică asemănătoare sunt, în fond, evidente. Angelicul atrage însă mai multe specificații. (Printre altele, Înger și Demon reprezintă, din nou, o împerechere de simboluri antonimice.) Spre deosebire de reducerea la semnificat, simbolul se abstractizează până aproape de imaculare. Așadar, dispariția schimbă direcția poeziei. Crește ponderea demonicului. E urmată de căderea în păcat a îngerilor. „Nivelarea” îngerilor și constrângerea lor în existența telurică, urmată de simplificarea până la banalizare prin senzualitate, completează această tranziție a luminii spre întuneric. Nici pe Eminescu, nici pe Negoițescu nu-i preocupă partea „limpede” a lumii. Influențat de lirica blagiană, Negoițescu preia câteva sintagme arhicunoscute, transformate de Blaga, și le evidențiază. „A lumilor misteruri” e interpretată mai explicit decât s-ar fi crezut și e pusă în raport cu Eminescu și cu întreaga sa creație. Negoițescu subliniază din nou „ruptura”, care, totuși, nu pare a fi atât de radicală. Intensitatea separării este, firesc, variabilă. În unele cazuri, Negoițescu se raportează la postume ca la singura operă existentă. În alte circumstanțe, raportul dintre neptunic și plutonic e subliniat și definitoriu, ca un nod de velă: „Într-un fel, Eminescu a ascultat cântare [îngerului palid cu lungi aripi și negre] – și în alt fel, a fugit de ea. Ascultând-o, în taină, mitosul morții și-a vărsat veninul în substraturile poeziei lui, în viziunile plutonice. Iar cealaltă zonă, neptunică, nu este decît evadarea, fuga de acest mitos, și o dată cu el de «sfărîmarea geniului». Vina, oricît de ascunsă, s-a răzbunat și poetul a trăit să-și vadă lira sfărâmată și a murit curând, cu taina atît de bine păstrată, că ani și ani au trecut înainte ca ea să se dezvăluie lumii». E evidențiată o neîmplinire a „planului” poetic general al lui Eminescu, plan care se va realiza abia în posteritate. E de remarcat dimensiunea tanatică, care devine o structură destul de pregnantă. Povestea magului călător în stele e divizată în două părți: pe de o parte, stă angelicul, care e impregnat de alb sau chiar translucid; pe de altă parte, se află „poetul care cântă voluptatea morții” sau „morb al timpului”. În fond, e o poezie sinestezică. Trecerea de la o senzație la alta sau incapacitatea de a valida un simbol reprezintă un procedeu percutant, explicat de criticul Mircea Scarlat astfel: „[…] semnificatul poeziei încetează de a mai fi explicit, transformându-se într-o sumă de latențe”.
Studiul lui Negoițescu, publicat la început în 1953 în Viața Românească și în Steaua, rămâne extrem de ofertant pentru o analiză mult mai amplă. Negoițescu se dovedește un critic inspirat, talentat și, aș îndrăzni să spun, vizionar. Anticipează teorii și școli critice ale secolului XX. Aș fi putut extinde teza. Negoițescu avea o gândire remarcabilă. Formulează pasaje ce ar putea deveni exponente chiar și ale criticii structuraliste. (Coloană vertebrală a argumentației sale e fermă, dacă se vrea încadrat în teoriile lui Levi-Strauss: opoziția dintre „cultură” și „natură”, două dimensiuni aflate aparent la antipod, dar care, în realitate, se hrănesc reciproc.) Studiul lui Negoițescu nu este lipsit de valabilitate. Ceea ce i-ar putea fi reproșat e lipsa unei relativizări a frazelor. Totuși, după cum s-a văzut, nici termenii „neptunicul” și „plutonicul” nu sunt categorii definitive. Studiul lui Negoițescu rămâne memorabil și e imposibil de ignorat în orice cercetare asupra semnificațiilor și decodărilor textului eminescian. Dacă ne distanțăm de critica axiologică, care caută în Eminescu nu doar un clasic, ci și un clasic modern – o abordare mai puțin convingătoare – critica „pură”, ca să împrumut un termen, axată pe interpretare și construcție, oferă rezultate favorabile. Combină călinescianismul cu lovinescianismul. În final, rezultatul este chiar excepțional.
Bibliografie:
Dicționarul general al literaturii române: L/O, Editura Univers Enciclopedic Academia Română, București, 2005.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură, Grupul Editorial ART: Editura Cartea Românească, București, 2019.
Martin, Mircea, Generație și creație, Editura Pentru Literatură, București, 1969.
Negoițescu I., Poezia lui Eminescu, ed. a II-a, Editura Eminescu, București, 1970.
Scarlat, Mircea, Istoria poeziei românești, volumul III, Editura Minerva, București, 1988.
Ștefănescu, Alex Istoria literaturii contemporane: 1941-2005, Editura Mașina de scris, București, 2005.
Vartic, Ion, Dicționarul scriitorilor români: M-Q, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, București, 2001.
